MIGRAŢIA PEŞTILOR DE APĂ DULCE
Cunoaşterea mai amănunţită a drumurilor pe care le întreprind peştii, fiind strâns legată de urmărirea călătoriilor în diferite medii şi condiţii de viaţă deosebite, ne cere o prezentare a speciilor de peşti migratori, caracteristici anumitor medii.
Aşa va trebui să trecem în revistă principalele specii de peşti migratori şi categoriile de ape ce alcătuiesc mediul lor de viaţă şi să descriem fenomenul de migraţie stabilit în funcţie de specie şi mediu.
Descrierea va începe cu peştii ce nu fac unele deplasări care nu se pot numi chiar migraţii,în înţelesul strict al cuvântului, deşi deplasările se produccu aceeaşi regularitate şi datorită aceloraşi stări intime şi funcţii ale peştelui, reproducerea şi nutriţia.Faptul însă că deplasarea se face în aceleaşi medii şi pe distanţe mai restrânse, a făcut pe unii oameni de ştiinţă să le numească deplasări locale sau semimigraţii. Considerăm însă că argumentele nu sunt valabile şi că migraţia nu este în funcţie de distanţă ci de faptul că peştele este silit, la un moment dat, să părăsescă locul său obişnuit de cantonare şi să pornească în căutare unui alt biotop, cu condiţii deosebite, pentru a-şi desăvârşi un act vital, indiferent de distanţa pe care o parcurge. Noţiunea de migraţie cuprinde toate călătoriile şi deplasările pe care le fac peştii cu scopul amintit.
Ţinând cont de cele afirmate, putem considera, ca migratori locali o serie de peşti de apă dulce, ce se deplaseză în aceelaşi mediu,părăsind,periodic,lcurile lor de cantonare şi iernat spre a-şi desăvârşi actul reproducerii, fie în locurile cu apă mai bine oxigenată, mai limpede şi rece, fie în regiunile mai încălzite de razele binefăcătoare ale soarelui, unde se dezvoltă o hrană abundentă pentru progenitură. De aceea ar trebui să mergem pe cursul unei ape de la izvoare sau din creştet de munte şi până la vărsarea în fluviu şi de aici în mare, urmrind şi lunca sa inundabilă şi decriind deplasările pentru reproducere şi hrană a peştilor în mediile acestea, atâ de variate. Migraţiile locale ale peştilor de apă dulce, în aceelaşi mediu,sunt mai toate migraţii de reproducere.
MIGRATORII LOCALI AI APELOR DE MUNTE ŞI DE COLINE
Printre peştii cu acest nume de “migratori locali ai apelor de munte “ cităm pe cei din familia păstrăvului de munte (salomonidele). Ei cantonează de obicei în regiunea cursului superior al unui rîu, unde apa este repede şi bine oxigenată, cu temperaturi scăzute şi uniforme, prezentând mici variaţii de la vară la iarnă.
Dintre toate salmonidele apelor de munte numai păstrăvul intră în categoria migratorilor locali ai acestor ape.O dată cu venirea toamnei, păstrăvii se transformă încet, încet, din fiinţe pline de neastâmpăr în peşti liniştiţi. Ei încep să-şi piardă pofta de mâncare şi se pregătesc pentru cea mai importantă etapă a vieţii lor, boiştea sau reproducerea. În popor, la noi la munte, se face o strânsă legăturăîntre desfrunzirea copacilor toamna şi începerea reproducerii la păstrăv. De la sfârşitul lunii octombrie până în decembrie, păstrăvii maturi sexual îşi depun icrele, către izvoarele râului.Ei întreprind o călătorie cu adevărat de nuntă, de mai mici proporţii.Femelele şi bărbătuşii, viu coloraţi, primesc în faţă tot curentul apei tumultoase de munte şi pornesc,în cârduri, până la apa celor mai mici pâraie. Masculul este de obicei mai împodobit decât femela.Petele roşii de pe corp se aprind ca sângele iar falca inferioară devine mai proeminentă decât cea superioară.
Păstrăvii se urcă cu o vigoare de necrezut, înfruntă curentul, sar obstacole de peste 1 m înălţime, făcute de opritori, arcuindu-şi corpul şi gonesc flămânzi mai departe spre apele mici, înspumate de repezişuri, ale celor mai mici pâraie.Transformările corpului, ca o consecinţă a elaborării hormonilor sexuali,în timpul maturării icrelor şi lapţilor, accelerează arderile în organism şi de aici,probabil, nevoia unui schib respiratoriu mai accelerat, într-un mediu mai bogat în oxigen.Aceasta ar fi una din explidaţiile migraţiei lor de reproducere.În această migraţie,masculii, mai zvelţi şi mai îndrăzneţi, pornesc înainte, în timp ce femelele, mai greoaie din cauza abdomenului plin cu icre, sosesc mai târziu.În creştet de munte începe depunerea icrelor.După aceasta ei sunt mânaţi la vale, într-o migrîie pasivă, de curentul apei, pâna la locurile de unde au plecat.Apele mai adânci şi mai puţin tumultoase ale locurilor de viaţă paşnică şi de hrană, îi primesc ca pe nişte suferinzi, le înlătură amorţeala şi le redau vioiciunea din trecut.
Drumul acesta făcut de aceşti stăpânitori ai apelor de munte, îl vom vedea cu consecinţe mult mai tragice la salmonidele de mare-somonii.
Dacă coborâm către cursul mijlociu al râului, ce brăzdează regiunile de coline, apa îşi potoleşte cursul şi putem pătrunde într-un alt domeniu de viaţă.Zona acesta se poate denumi cu adevărat zona scobarului spre deosebire de regiunea de munte a cursului, denumită zona salmonidelor.
Scobarul sau poduţul, cum I se mai spune în mai toată Transilvania, locuieşte permanent în regiunea cursului mijlociu chiar şi în timpul iernii, alături de un peşte sedentar,mreana vînătă,mai des întâlnită decât mreana propriu-zisă.
Alături de scobr, porneşte din regiunile nisipoase ale cursului inferior,în imediata vecinătate a zonei scobarului, mrena.Ea urcă pe râurile cu fundul nisipos, pentru reproducere, până unde valea crestează poalele muntelui.Migraţia mrenei nu este atât de bine conturată ca ceea a scobarului.Urcuşul mrenelor începe în cursul lunii aprilie, când ele părăsesc viaţa solitară şi se cârduiesc pentru a înfrunta curentul apei, fără a pleca prea departe.
În timpul deplasărilor şi depunerii icrelor, reproducătorii nu se hrănesc, ca la mai toate speciile de peşti.
